„Incaierari folositoare”

LACRIMILE UNEI LAPTUCI

Fabula „Lacrimile unei laptuci ” este o pilda plina de invataminte, gasita in „Moftul roman„, scrisa in versuri cotonogite, despre verdeturi si foloasele lor. Incepe asa:

Un buchetel de viorele
De la iubita mi-e cadou
Impodobea al meu sacou
Pe cand mancam niste chioftele
La birtul de la Strobel nou.”    

Desarta amagire a florii cu miros, caci, in urma, izbanditoare vor fi tot cele ale trupului de huma, adica laptuca (alaturi de chioftea, nu singura si parasita ca o vaduva oachesa, tanara, intr-un sat fara barbati), chiar daca vaicareala asteia induioseaza, vai:   „Pe mine nimeni nu ma canta / Nici macar poetul Nicu Met!”  

Iat-o, intreaga:

Se aleg cateva laptuci tinere, proaspete de sa le pocneasca frunza cand o rupi in doua, se spala cu apa rece si se presara putin praf de sare. Puse intr-un castron se amesteca cu ceapa verde si cu usturoi la fel, tocat cu foi cu tot, si cu ceva marar. Deasupra se toarna otet slab si undelemn bun. Si-apoi sa te tii:

„Cand buza-ti trupul meu saruta,
Spre-a ma-nghiti cand gura casti
 O, spune-mi, nu simti ca renasti?… ”  

Iara pentru deplina limpezire a starilor „Lacrimile unei laptuci” se incheie dojenitor cu urmarea ca vioreaua-i floare si cam atat:

„Dar pe cand falsa-i poezie
Si farmecu-i contrafacut
Se vestejesc intr-un minut,
Eu sunt fidela ta sotie
Eu te hranesc cu un sarut.”

Versurile au o suta de ani si asta-i meritul lor, dar salata se cade sa fie de anul acesta si sa se afle langa un sold de miel la tava, invelit in coaja de aur, ori langa o placinta de maruntaie, calda.    

 Pasaj extras din cartea „De-ale gurii din batrani” – de Octavian Stoica.